STII CINE A FOST NOROC?

Iată ce spune Părintele Cleopa despre noroc: „Voi ştiţi, cine a fost NOROC? Cel mai mare drac, care a secerat milioane de suflete!” Până la venirea lui Iisus Hristos, oamenii, pentru fiecare păcat, aveau câte un idol:

MARTE – zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată trebuia să se facă război, să moară cât mai mulţi oameni, că aşa-i plăcea zeului.

VENERA – zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, toţi trebuiau să se certe, să se bată.

NEMFIS – zeiţa frumuseţii. Când o aduceau, îi puneau cercei de aur, şi toţi trebuiau să fie pudraţi, să aibă zorzoane, inele, cercei şi să joace în faţa ei.De acolo ne-au rămas inelele, cerceii, pudra şi podoabele femeieşti.

AFRODITA – zeiţa desfrâului. îi aduceau statuia ei şi o trăgeau într-o pădure şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai mari orgii înaintea ei.

MOLOH – zeul fericirii, sau NOROC, cum îi spunem astăzi. A fost foarte cunoscut la romani, sumerieni şi catarginezi. Statuia acestui zeu era purtată într-o căruţă cu două roţi, făcută din aramă sau argint. În spatele acestui „Noroc” era un cuptor de aramă, şi în faţa lui o tigaie de aramă; aprindeau focul în spatele lui Noroc până se înroşea tigaia, şi el, Noroc, primea jertfă copii sugari.

Ca să aibă femeia noroc, lua copilul de la ţâţă şi-l dădea pe mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţele şi-l punea în tigaia lui Noroc, să se frigă. Până la 40-50 de copii puneau odată în tigaia aceea. Aşa a secerat dracul NOROC milioane de copii. Sau, nu ştiţi ce zicea Proorocul Isaia: „Vai de cei ce fac masă dracilor şi au dat jertfă lui Noroc”. Uneori vezi creştini care se salută: „Hai noroc, vecine!”. Dacă l-ai întreba cine-i Noroc, nu ştie, dar ştie să-l pomenească („Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, voi. 7, pag. 68).

Mătăniile le observăm cu precădere la mâna călugărilor, iar astăzi, din ce în ce mai mult şi la mâna mirenilor. Călugării le folosesc spunând la fiecare bobită a ei, şi neîncetat, rugăciunea minţii sau rugăciunea lui Iisus. Mirenii (credincioşii din lume) trebuie să folosească şi ei mătăniile în acelaşi scop, tot pentru a spune rugăciunea minţii, dar nu în mod obligatoriu, ci după dorinţa şi trăirea fiecăruia.

Ne este de aşa mare folos rugăciunea minţii? DA! Pentru că sufletul nostru şi dinăuntru şi dinafară este războit de gânduri şi de patimi. De aceea şi paza minţii trebuie să fie dublă. Căci, precum hrana trupului este pâinea, şi cea a sufletului este virtutea, tot aşa şi hrana minţii este rugăciunea şi de aceea ne îndeamnă Dumnezeu în Biblie:”Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat, fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni” (1 Petru 4:7). Deci, suntem datori să ne rugăm oricând şi oriunde ne-am afla (acasă, în călătorie, în tramvai, în autobuz, în tren…).

Este la fel de necesar pentru orice om să spună constant rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, măntuieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa), aşa cum este pentru o barcă aflată în pericol, trimiterea semnalelor S.O.S. („Salvaţi sufletele noastre”).

Vorbim despre paza minţii, pentru că toate păcatele bat mai întâi la uşa minţii şi a inimii noastre prin momeala gândului. Aceste gânduri rele, care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu, trebuie, şi le putem alunga prin rugăciunea minţii, căci: „Precum pomul fără frunze nu poate avea rod, tot aşa şi sufletul care nu are paza minţii se osteneşte în zadar” (Sf. Simeon Noul Teolog).

Dumnezeu cere de la noi ca cele două părţi ale sufletului, adică mintea şi inima, să fie curate. Rugăciunea fiind „cheia împărăţiei Cerurilor”, acelaşi îndemn minunat ni-1 dă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, care zice: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu El neîncetat, aşa cum ar vorbi cu un tată, alungând din minte orice gând pătimaş“. în primul rând este nevoie de atenţie, căci „fără atenţie nu este rugăciune”.

Mătăniile le putem ţine tot timpul la mână, fără ca cei dimprejurul nostru să-şi dea seama că le folosim pentru rugăciune. Când suntem cu alţii sau mai sunt oameni pe lângă noi, nu trebuie să ne rugăm cu glas tare, ci cu gura închisă (neştiind ce facem, ne-ar putea judeca greşit sau cum se mai spune, i-am sminti). Mătăniile au un rol asemănător cu cel al mişcării limbii, adică să ne creeze un reflex pentru rugăciune când mintea zboară şi uiţi să te rogi, mâna printr-o mişcare reflexă vrea să învârtă nodurile de la mătănii. Şi atunci vrând, nevrând îti aduci aminte de rugăciune.

Trăim în lume şi sporul nostru în rugăciune este mai greu. Cu toate acestea noi trebuie să încercăm să zicem cât mai mult această rugăciune şi apoi, mai târziu fără nici-un efort, o vom spune numai cu mintea. Sunt părinţi care au dobândit rugăciunea lui Iisus foarte repede şi nu au avut nevoie de multe mătănii. Dar pe noi cei ce suntem în lume ne ajută foarte mult. Unui părinte isihast i s-a mişcat mâna şi după ce murise. Asta ca să se vadă cat de mult sporise…

Rugăciunea trebuie spusă cât mai des cu putinţă dar corelată cu ritmul respirator, pentru a nu obosi plămânii, adică cine respiră mai rar, o spune mai rar, iar cine respiră mai des, o spune cu atât mai des. Această rugăciune, după sfatul Sfântului Grigorie Sinaitul, trebuie spusă liniştit şi fără zgomot, ca nu cumva vocea să împrăştie şi să micşoreze simţirea şi atenţia minţii. Aceasta până când, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta în ea şi va primi putere de la Duhul Sfânt, să se roage puternic şi în întregime. Atunci, mintea nu va mai avea nevoie să rostească cu gura, ci se va mulţumi să-şi facă lucrarea în întregime în adâncul ei. Important este să ştim că la început ne rugăm cât putem şi cum putem, ca să ajungem să ne rugăm cum trebuie.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune : „Această rugăciune se mai numeşte şi a minţii, pentru că spunând-o, ea adună mintea care altfel nu se poate opri de la risipire şi rătăcire în toate părţile. Rugăciunea minţii se va înrădăcina în suflet şi este o armă foarte puternică împotriva gândurilor păcătoase”.

Sfântul loan Scărarul are în acest sens câteva cuvinte care au fost repetate de mulţi scriitori sfinţi: „Cu numele lui Iisus loveşte pe potrivnicii ce vin împotriva ta, căci nici în cer nici pe pământ nu vei găsi o armă mai puternică”.

1. Datorită rugăciunii lui Iisus, nevoitorul (adică cel ce se roagă), învăţându-se să ceară neîncetat ajutorul lui Dumnezeu, dacă ar face ceva bun în propăşire, nu vede în aceasta un merit al său, ci mila lui Dumnezeu.

2. Rugăciunea neîncetată ne conduce către dobândirea credinţei, pentru că cel ce se roagă începe să simtă prezenţa lui Dumnezeu.

3. Rugăciunea neîncetată nimiceşte vicleşugul vrăjmaşului, prin punerea întregii noastre nădejdi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

4. Cel ce se roagă neîncetat, cu timpul îşi pierde deprinderea de a-şi închipui, de a se risipi, de a se îngriji în deşert de multe…

5. In sfârşit, el poate ajunge la starea copilăriei poruncită de Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie.

DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MÂNTUIEŞTE-MĂ PE MINE, PĂCĂTOSUL PĂCĂTOASA!